Plouă...

Plouă…

În oraşul de smarald se scutură castanii

de floare,

de iubiri,

de primăvară…

Şi fiecare umbrelă e o semilună fără lumină,

căci lumina mai creşte

azi doar în noi.

Umbrele negre, umbrele galbene,

după tot atâta speranţă câtă mai pâlpâie în noi.

A ta ce culoare e?

Umbrela mea am uitat-o

pe-o bancă, pe bulevard tot aşa cum

am uitat să-mi hrănesc îngerul – mă întreb

dacă mai e aici…

Uneori îl aud vorbind într-o limbă veche

pe care nu o înţeleg, dar care mi-e cunoscută

ca dintr-un vis străvechi

sau o viaţă trăită altcândva…

Alteori îl simt, mă bate pe umăr

ca şi cum ar vrea să-mi spună că nu

m-a uitat,

dar nu ştie sau nu ştiu

cum

să-i spun că în inima mea nu mai e speranţă

şi că nu am mai vorbit de ceva timp cu Dumnezeu…

Mi-a mai rămas el…

ca un trecut care ţi-e desenat în palmă,

ca un rest de lumânare care se va stinge curând…

Revista “Juventus”, Publicaţie a Casei de Cultură a Studenţilor Piteşti, iulie 2016, Piteşti
„Caietele Blaga” nr. 37, Ed. Altip, 2017, Alba Iulia