Plouă...



Plouă…
În oraşul de smarald se scutură castanii
de floare,
de iubiri,
de primăvară…
Şi fiecare umbrelă e o semilună fără lumină,
căci lumina mai creşte
azi doar în noi.

Umbrele negre, umbrele galbene,
după tot atâta speranţă câtă mai pâlpâie în noi.
A ta ce culoare e?

Umbrela mea am uitat-o
pe-o bancă, pe bulevard tot aşa cum
am uitat să-mi hrănesc îngerul – mă întreb
dacă mai e aici…
Uneori îl aud vorbind într-o limbă veche
pe care nu o înţeleg, dar care mi-e cunoscută
ca dintr-un vis străvechi
sau o viaţă trăită altcândva…
Alteori îl simt, mă bate pe umăr
ca şi cum ar vrea să-mi spună că nu
m-a uitat,
dar nu ştie sau nu ştiu
cum
să-i spun că în inima mea nu mai e speranţă
şi că nu am mai vorbit de ceva timp cu Dumnezeu…

Mi-a mai rămas el…
ca un trecut care ţi-e desenat în palmă,

ca un rest de lumânare care se va stinge curând…


Revista “Juventus”, Publicaţie a Casei de Cultură a Studenţilor Piteşti, iulie 2016, Piteşti

Comentarii