La Lune sereine

Inima mea e un cer acvamarin

pe care doarme visul unei constelaţii vechi

şi-n ochii tăi stă închisă primăvara acelui vis

ale cărui culori numai inima mea le ştie.

Frâiele de la Carul Mare le-am pierdut –

de-atunci, stele trec pe lângă mine

cum îşi cheamă îngerii, rând pe rând,

clopoţeii mărgăritarelor,

cum se cuibăresc uneori frunzele pe pervaz

doar ca s-asculte glasul ploii,

cum atârnă fulgii de nea pe fularul meu roşu,

cum…

Un vis goneşte pe şinele Căii Lactee.

Un grăunte desprins dintr-un inel de-al lui Saturn

îmi pocneşte încheietura mâinii drepte,

din arterele mele curgând cerneala începutului…

În ochii tăi, Dumnezeu mi-a lăsat primăvara

unui vis (acum ştiu că e) căprui.

Ţi-aş striga fericirea mea, dar pe buzele mele

un înger a desenat tăcerea unei licorne, căci tu nu ştii

că l-am rugat să mă lase să-mi aflu ursitul.

Din când în când, degete mai zvâcnesc pe foile risipite

printre Pleiade…

Inima mea e un cântec nescris cu o lună serenă…

(04 Ianuarie 2013)

Antologia “Conexiuni” a Concursului Naţional “Lirismograf”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2014, Sibiu

Fuji-san to amanogawa © Steliana Cristina Voicu