Pune-ţi o dorinţă!

  

Umblăm desculţi pe bucăţi de lună –

tu ca să-i simţi culorile până la piele,

eu ca să-ţi scriu povestea.

Ne aruncăm visele spre cer cum suflam, când eram copii,

în florile de păpădie până istoveam mătasea pământului,

tu doar ca să-i scuturi seminţele,

iar eu, să-mi pun o dorinţă.

Dacă reuşeşti să-i desprinzi toate seminţele dintr-o suflare,

dorinţa se va împlini! spuneai tu şi-apoi suflai cu putere.

Seminţele se desprindeau toate,

ca şi când clădeai poveşti cu ambele mâini.

O mie de umbrele albe acopereau cerul

în timp ce-ţi ascultam râsul de copil, apoi

ascultam inima pământului cum pulsează

în urechile noastre ca o torţă

cu visele ei sacre.

Azi, când te-am regăsit, suflăm din nou în florile de păpădie –

tu ca să-ţi aminteşti de visuri,

iar eu, să-mi amintesc de râsul tău…

Mâine vom veni tot aici:

eu ca să-mi pun dorinţe,

iar tu, să le faci să se-mplinească…

(7 Iunie 2013, Ploieşti)

Publicată în “Flacăra lui Adrian Păunescu”, Nr. 30-31 (604-605), 26 Iulie-1 August, 2013, Bucureşti, Romania