Întâia dimineaţã de iarnã

Stelele s-au ascuns dupã nori
şi-o noapte întreagã au numãrat
fulgii ce acopereau pãmântul.

În seara asta, mi-am lãsat visele
sã adoarmã la geam,
pe coatele-mi prea somnoroase…
Şi-am început sã pictez.

Din zãpadã am desprins copaci
şi i-am lãsat sã creascã mult peste cer –
aproape au ieşit din paginã…

Frunzele erau toate albe,
iar crengile încãrcate cu nea sãrutau
din când în când pãmântul.

Raze portocalii se întindeau printre
umbrele mov, vineţii, argintii
ale unor trupuri înalte, subţiri, nu prea drepte.

Doi copaci stãteau chiar în mijloc,
ca doi iubiţi –
parcã erau acolo dintotdeauna.
Între ei s-a strecurat o cãrare,
parcã-alergând spre orizont.
De acolo au început sã se ridice
aburi de luminã,
şi i-am lãsat sã se înalţe
ca sã-ntâlneascã cerul azuriu
al unei noi dimineţi –
o dimineaţã îmbrãcatã, de-acum,
în hainã albã…

(26 noiembrie 2008)